Duminica, 17 Decembrie 2017
Categorii:

Tot ce mâncăm şi îmbrăcăm e din gunoi, dar NU ne supărăm!

20 de milioane de boschetari: majoritatea alimentelor pe care le consumăm şi aproape toate electronicele şi cosmeticele provin din lada de gunoi a Europei!

    Cum a ajuns o ţară cu un potenţial rural uriaş - agricol şi uman, apt să crească PIB-ul ţării cu minim 35 de miliarde de euro, anual - să importe 70 la sută din mâncare, să ţină 2 milioane de români buni de muncă, pe şanţuri, la cheremul primarilor şi pe alte 3 să le alunge din ţară, în lumea largă? Exiiistă o explicaţie. Defapt, mii de explicaţii, a căror simpla enumerare ne-ar umple ziarul pentru două luni...

    Dintre toate, însă, ăle mai ale dracului şi mai importante - din care generează, în efect de domino, toate celelalte - sunt  educaţia precară, mentalitatea fundamentată pe  resemnare şi nepăsare, dar mai ales corupţia generalizată. Cancerul acesta care  s-a instalat în toate sferele vieţii noastre şi a ros adânc sufletele celor care deţin controlul în spaţiul public românesc, de la ministru până la primarul de cătun, de la agentul APIA, până la patronul de aprozar.
  Situaţia este cu atât mai gravă cu cât această cultură a devenit noul fundament în jurul căruia mai toţi dintre noi ne construim principiile de viaţă. Pe care am denumit-o “pragmatism” şi în care  bornele sunt: “câştigul rapid, cu investiţie minimă şi profit maxim”; “muşcă tu primul, altfel vei fi muşcat; “orice am face, în ţara asta lucrurile nu se pot schimba în bine”; “şcoala e pierdere de timp”, “din muncă cinstită mori de foame”...   
  Astfel de convingeri - justificate de realitatea vieţii româneşti, e adevărat -  erodează dramatic solidaritatea dintre oameni, implicit puterea unui grup social de a reacţiona unit când e abuzat, sădeşte resemnare şi dezvoltă o mentalitate care nu încurajează respectarea legii, şi viaţa echilibrată. Adică exact slăbiciunile din care se hrănesc societăţile corupte.

  Altfel spus, cât timp gândim şi ne comportăm ca acum -  în goană după câştig rapid indiferent pe ce căi, fără să ne pese unii de alţii şi certaţi crunt cu educaţia - corupţia şi mafia nu vor dispărea din România!

 Ţării cât mai mult deşeu! Ne mutăm toţi pe VeCeu!

   Orice societate coruptă, aşa cum este şi a noastră încurajează în primul rând “afacerile” care aduc profit sigur, cu muncă puţină şi timp foarte scurt, indiferent “cât costă” accesul la o aşa de afacere. Logica e simplă: poţi fi fraier, dezvoltând o afacere de pruducţie agricolă proprie, de exemplu - riscând la modul cel mai serios să-ţi fie distrusă de concurenţa neloială, de oamenii Statului şpăguiţi de ăilalţi să te cureţe, de hoţii care-ţi vor jefui grădinile fără ca poliţia să-i găsească vreodată sau pur şi simplu de clienţii care vor prefera tot “otrăvurile” importatorilor, pe motiv de reclamă; sau, dacă eşti “deştept” şi ai un pic de tupeu - calităţi nelipsite românilor - intri tu frumos “în sistem” şi te aranjezi garantat: dai partea cui trebuie ca să ţi se permită deschiderea unui aprozar în zona ta, iei marfa de la cine trebuie, o vinzi cu preţul care ţi se spune, dar ţi se dă garanţia că în zona ta nimeni altcineva nu va vinde mai ieftin ca tine şi că partea ta de profit e minim un sfert din preţ, pregăteşti lunar plicuri pentru băieţii de la Stat, care, în schimb te vor lăsa să vinzi liniştit toate mizeriile, vor închide ochii la evaziunea fiscală, etc. 
  În aceste condiţii, investiţia ta  e sută la sută sigură, va fi amortizată în maxim 3-5 luni, iar profiturile nete vor fi de 4-5 ori mai mari decât dacă te apucai de producţie agricolă. Importurile de alimente, electronice, textile, marochinărie, încălţăminte, cosmetice, etc, sunt preferate în faţa producţiei exact din aceste considerente. Profitul din activitatea de import este de 4-5 ori mai mare decât în cazul producţiei, incluzând la cheltuieli şi şpaga pentru autorităţi! Asta deoarece bunurile de import pe care noi le cumpărăm sunt achizionate de “importatorul” cel mafiot la preţuri de ...deşeuri!

  Daaa, aţi citit bine: la preţ de deşe-uri! Majoritatea bunurilor de import pe are noi le cumpărăm la preţuri occidentale provin din loturi de produse interzise de la comercializare acolo, pentru că prezintă vicii de calitate. 
  Vicii mari sau mici, pentru occidental nu contează: dacă acestea încalcă normele de securitate sanitară sau drepturile consumatorilor sunt bune de aruncat. “Aruncatul” ăsta, însă, în Vest înseamnă “distrugere în crematorii speciale sau reciclare cu respectarea criteriilor de mediu” şi costă al naibii de mult! Între alternativa de a mai cheltui încă 10 la sută pentru distrugere sau recondiţionare şi varianta de a economisi banii ăştia vânzându-le românului, care astfel îl scapă de ele, cu 20 -25  la sută din preţ e lesne de intuit ce alege producătorul occidental. De la minus 10, la plus 25, viaţa afaceristului sună mai frumos.

   Niciun investitor occidental - fie el producător sau comerciant - nu este atât de sinugicaş încât să pună în vânzare produse care, la verificarea tehnică obligatorie s-a constatat că prezintă probleme; sau să vândă marfă expirată. Şi nu atât de frica autorităţilor, cât din cauza sumelor uriaşe care vor trebui plătite despăgubire consumatorilor care au avut ghinionul (sau, după caz bafta) să nimerească produsele cu probleme. Şi care îi vor da în judecată în mod sigur, solicitând daune materiale!  
  În Vest sunt patru mari grupe de produse care sunt interzise de la vânzare: bunuri la care defecţiunile tehnice sau viciile dăunătoare sănătăţii sunt depistate chiar pe banda de producţie şi care nici măcar nu mai ajung în secţia de ambalare, ci sunt trimise direct la reciclare/ distrugere; bunuri care odată ajunse în magazine, se aleg acolo cu defecţiuni, din diverse cauze (lovire, depozitare în condiţii neprielnice, etc) şi care sunt retrase de la vânzare imediat ce sunt observate viciile; o a treia categorie formată din bunurile ale căror vicii trec pur şi simplu de “testul” bancurilor de verificare - că şi tehnolgia mai dă rateuri - vicii care sunt depistate abia în magazine sau de către cumpărători; şi, în fine, a patra categorie formată din bunuri, iniţial ok, dar care, în urma unor studii - ce se finalizează după punerea în vânzare a bunurilor - se ajunge la concluzia că ele dăunează sănătăţii (exemplul PET-urilor este elocvent: deşi se utilizează ca ambalaje pentru lichide de 25 de ani, abia în ultimii ani studiile au demonstrat că ele sunt periculoase pentru sănătate).

  Alături de aceste patru categorii de bunuri interzise de la vânzare, există încă o categorie de bunuri pe care producătorii le retrag din magazine, deşi produsele sunt în regulă: este vorba de acele bunuri care pur şi simplu nu se mai vând, pe motiv că între timp a apărut alt produs din aceeaşi categorie mai bun, etc. Producătorul realizează că este mai convenabil pentru el să-l retragă de la vânzare şi să recicleze acele componente care pot fi folosite pentru fabricarea altor produse, din noua generaţie.
  În medie, procentul de bunuri care, din cele 5 motive enumerate mai sus sunt retrase de la vânzare este de cca 15-20 la sută din ce se fabrică: 2-3 la sută sunt oprite din start, de către bancurile de verificare tehnică şi nici măcar nu mai ajung la vânzare;  2-3 procente se pricopsesc cu defecţiuni în magazine; 6-7 la sută se apropie de termenul de expirare şi sunt şanse mici să se mai vândă sau sunt “demodate” tehnic; 1-2 procente sunt retrase în urma studiilor care atestă că au componente ce pot afecta sănătate; iar cca 1 la sută trec de “ochiul vigilent” al roboţilor de la bancurile de verificare tehnică, dar nu şi de cel al cumpărătorilor, care constatând viciile, le returnează. Pierderile cauzate de retragerea din vânzare a produselor cu probleme sunt recuperate, evident din preţul de vânzare a celor competitive. Orice fabricant are inclus în preţul de vânzare aceste pierderi, la capitolul “costuri de producţie”, aşa că nu le plângeţi de milă, că tot voi, cumpărătorii le plătiţi.

  Din procentul de produse retrase de la vânzare, 80 la sută luau până acum calea secţiilor de reciclare, unde se recuperau o parte din componente, până în 50 la sută (că sută la sută nu se poate niciodată): amestecul de carne din salam - dacă s-a constatat la bancul “CTC” că în loc de “56 la sută pulpă de porc” conţine doar 53 - care e redirecţionat către cuva de amestecare, unde i se adaogă restul de 3 la sută pulpă şi e ca nou; monitorul pentru calculator, de la care se recuperează carcasa, dacă s-a constatat că displayul are probleme sau pentru a i se înlocui priza de alimentare, dacă la verificare s-a constatat că doar aceasta are probleme; talpa de la pantof, dacă pielea din care e făcut s-a constat că prezintă cusături ale căror dimensiuni depă-şesc normele şi nu mai merită refăcută; etc.
  Tot acest proces de reciclare a componentelor refolosibile, însă, presupune cheltuieli. Care de multe ori ajung şi la jumătate din valoarea componentelor recuperate. Costurile de producţie ale unui bun industrial reprezintă maxim 70 la sută din preţul de vânzare, restul fiind taxe, amortizări şi, bineînţeles, profit. În aceste costuri intră materia primă - care reprezintă cca 50 la sută - plus cheltuielile cu salarii, energie, transport, marketing, servicii, etc,  cheltuieli care compun restul de 20 de procente din costurile de producţie. În cazul unui produs trimis spre reciclare, de recuperat se recuperează doar materie primă, restul cheltuielilor evident că nu. Situaţiile când prin reciclare se recuperează 75 la sută din materia primă consumată sunt ideale şi rareori se întâmplă asta; în realitate, dacă poţi refolosi jumătate din componentele produsului defect pentru a le folosi la fabricarea unuia nou te poţi declara mulţumit.

  La un calcul simplu se observă că reciclarea amortizează maxim jumătate din costurile cu materia primă, adică 20 - 25 la sută din costurile totale de producţie. Scăzând cheltuielile aferente procesului de reciclare - că tălpile alea nu se dezlipesc singure de pe pantoful cu probleme - cifrate la minim 10-15 la sută din costurile de producţie, se constată că reciclarea salvează maxim 10-13 la sută din pierderea provocată de produsul defect. 
  Cu cât componenta defectă, deci nereciclabilă este mai scumpă, cu atât suma recuperată este mai mică. Dacă la monitor defectă este doar priza de alimentare, e boierie: înlocuirea acesteia recuperează 40 la sută din pierdere; dar dacă problema este cu unghiul de reflecţie al display-ului, care astfel trebuie arun-cat, suma recuperată prin refolosirea carcasei şi a altor accesorii este sub 10 la sută!

  Există însă o multitudine de produse - mai cu seamă agro-alimentare - unde reciclarea este imposibilă sau interzisă de normele de calitate. Dacă oul sau cartoful nu a trecut de “testul de dimensiune” impus de norme, de exemplu, el ia drumul fermelor. Pentru a hrăni porci, nu oameni!
  În concluzie, producătorii vestici, cu toată tehnologia lor - sau tocmai din cauza ei - au aşa de multe produse interzise de la vânzare - unele pentru vicii majore, dar cele mai multe pentru probleme mici şi/sau că nu se mai vând pe motiv de “demodare” - încât ar putea acoperi întreaga cerere de bunuri industriale şi ali-mentare ale Bulgariei şi României la un loc! 

  Într-o lume normală, acest lucru ar fi desigur imposibil, întrucât şi românii “e şi ei tot europeni”, deci şi aici ar trebui ca astfel de produse să fie interzise. Ceea ce, pe hârtie se şi întâmplă, că doar la legi bune suntem campioni! În  lumea noastră, însă, anormal de reală acest lucru chiar se întâmplă! Şi nu de azi de ieri, ci de 20 de ani, fără ca nimeni să se deranjeze!

  Cauzele care favorizează şi întreţin “activitatea de hrănire cu deşeuri a consumatorului român” sunt de găsit peste tot, şi la noi, dar şi în Occident: corupţia, dar şi educaţia precară a consumatorului român; lăcomia patronilor de la noi, dar şi din Vest; toleranţa faţă de acest fenomen a autorităţilor din Occident (exportul de produse viciate către România cifrea-ză minim 20 de miliarde de euro, anual; aceste produse sunt realizate acolo cu materii prime locale produse de zeci de mii de făbricuţe şi ferme, deci încă o cifră de afaceri de 20 de miliarde, minim. Rezultă că vânzarea de mizerii către români dau de lucru acolo la 2 la sută din angajaţii din agricultură şi industrii!).

  Categoriile de produse cu defecte la care reciclarea de materii prime recuperează maxim 20 la sută din pierderi sunt: electronicele, electrocasnicele şi sectorul IT (domeniu recunoscut pentru costurile scăzute cu materia primă, sub 25 la sută din costurile totale); alimentele; textilele; încălţămintea; jucăriile; marochinăria; cosmeticele. Mânăstire într-un picior, exact categoriile de bunuri cel mai frecvent importate de “comercianţii” români! O coincidenţă deloooc întâmplătoare! Iar asta nu se întâmplă pentru că românii nu ar avea capacitatea sau tehnologia de a le produce, ci pur şi simplu e mult mai rentabil pentru afaceriştii fără scrupule cu bani de la noi să importe “din vest” decât să le producă. Din motivul amintit la început: sunt cumpărate la preţ de deşeuri. Pentru că asta şi sunt: deşeuri!

20 de milioane de boschetari! Europo, suntem cei mai tari!

  Afaceristul român, aşa cum toată lumea ştie e “creştin şi mărini-mos” şi, dacă te uiţi la cât profit declară el în acte, îţi dai seama că e şi “filan-trop”: el ţine afacerea doar ca angajaţii săi să aibe servici, în rest, el profit nu scoate şi de mul-te ori e chiar pe pierderi, sărmanul!... Sufletul lui bun îl împinge să întindă astfel o mână de ajutor şi producătorilor occidentali, că e păcat să aibe oamenii atâtea pierderi. Venind cu o propunere atât de tentantă şi salvatoare, că nici Papa nu i-ar rezista, darămite producătorul vestic: se oferă să cumpere el produsele cu vicii,  la engros, dar la sfert de preţ. “Că e păcat bre să distrugeţi bunătate de monitor, doar pentru că are contrast mai prost. ...Ce zici matale acolo, că din cauza asta în vreo 3 ani afectează vederea ăluia de se holbează în el? Ei, aş, păi la cât e românul de dezinformat, nici 10 la un milion nu ştiu treaba asta. Şi la cât e de ahtiat după noutăţi, monitorul ăsta nu apucă 3 ani la el în casă, că la anul îşi ia altul!”...

  Procentul de 25 la sută din preţ plătit de de engrosistul român, pentru producătorul occidental înseamnă recuperarea a jumătate din costurilor cu materia primă, DUBLU decât dacă le recondiţiona! Cum să refuzi aşa ceva??? Mai ales că tranzacţia se încheie cât se poate de legal: fie produsul e vândut “ca deşeu, pentru a fi reciclat în România”, chipurile, fie “ca deşeu, pentru a fi distrus în România”, că deh, vesticii ţin la mediul lor înconjurător.

  De aici, povestea e cunoscută: odată ajunse în ţară, ele ajung direct în “lada de deşeuri”, adică pe rafturile magazinelor şi de acolo, în casele românilor fraieri!.. La preţuri de 4 -5 ori mai mari decât cel de achiziţie şi cu “certificat de calitate” care atestă că e “sută la sută bun!”. Cumpărat , evident, de la autorităţi cu şpagă. 
  Marile hypermarketuri din Vest reprezintă, după fabricanţi, a doua mare sursă de unde procură produse la preţ de deşeuri. Majoritatea bunurilor agro-alimentare pe care noi le consumăm sunt aduse de aici. În special din Germania, Franţa, Olanda, Belgia, ţările nordice, pentru că acolo normele de protecţie a consumatorului sunt mai dure şi mai respectate decât în statele sudice. Fabricanţii ezită să vândă produsele cu probleme, chiar şi ştiind că recuperează mult din pagubă, deoarece majoritatea viciilor sunt dăunătoare sănătăţii, deci şanse mai mari să iasă scandal; iar odată pornit scandalul, probabilitatea ca fabrica să dea faliment este maximă, ţinând cont de prejudiciile de imagine aduse. Aşa că mafioţii noştri  s-au orientat rapid, spre marile lanţuri de magazine.
  Tranzacţia se efectuează în condiţiile clasice: fie românul are armata lui de falsificatori de etichete chiar în ţara respectivă şi produsul e cumpărat “de bun” din magazin, apoi i se aplică etichete false care atestă “că e în perioada de garanţie” şi adus în ţară (cu şpaga de rigoare dată autorităţilor vamale şi sanitare să NU care cumva să facă teste!); fie produsul e cumpărat “ca deşeu”, pentru a fi “distrus” în România; introdus astfel în ţară, ajunge direct în magazinele şi aprozarele “afiliate” reţelei mafio-te, iar de aici în stomacurile noastre, imediat ce i se aplică mai întâi etichete false care să ateste că e “bun, buun!”. 
  Dat fiind că în cazul bunurilor agro-alimentare cu vicii de calitate sau aflate în prag de expirare reciclarea e imposibilă, evident că şi preţul plătit pe ele de român scade: maxim 10-15 la sută din preţul de vânzare! Super-afacere pentru vestici în primul rând, care dacă nu ar fi fost românul, pe lângă pierdere, mai cheltuia 10 procente pentru depozitarea şi distrugerea alimentelor în crematoriile specializate! Mega-afacere pentru importatorul român, care astfel îşi permite să vândă în ţară aceste “deşeuri” alimentare cu preţuri de 8 -10 ori mai mari decât cel de achiziţie! Şi pentru funcţionarii Statului, care astfel sunt conectaţi la un izvor uriaş şi nesecabil de şpagă. Groaznică afacere pentru noi, con-sumatorii, care, din prostie şi fudulie îi facem cu averi pe toţi şi ne distrugem total sănătatea! 

  În “groapa de gunoi a Europei”, aşa cum chiar vesticii ne numesc, toate aceste produse viciate, aruncate de occidentali, se vând bine mersi. Din cauză că suntem prea săraci ca să ne permitem lucruri de calitate, deşi ştim că astea au probleme; pentru că reţeaua asta mafiotă a ajuns atât de vastă încât, pur şi simplu nu ai de unde lua un aliment bun, de exemplu chiar dacă ai vrea şi ar costa mai mult; pentru că trăim încă în mentalitatea anilor ‘90, când goleam ca apucaţii tomberoanele nemţilor de casetofoane şi video-uri - de ei aruncate, la noi bune încă 3-5 ani; pentru că pur şi simplu nu avem habar cât de mult rău ne pot face multe din aceste produse; pentru că europenii, atât patronii cât şi instituţiile de acolo nu se sinchisesc de noi, dimpotrivă; etc, etc.
  Aşa că aruncăm puţinii bani pe care-i avem pe “importuri”,  umplând astfel buzunarele mafiei economico-politice. Una uriaşă care depăşeşte numeric jumătate de milion de indivizi, iar financiar deţine o treime din averile ţării! De la“patronii ăi mari”, până la armata de patronaşi de aprozare - parte a acestor veritabile lanţuri infracţionale - plus o sută de mii de angajaţi ai Statului: poliţişti, inspectori sanitar-veterinari, comisari la Garda Financiară, inspectori ANAF, funcţionari din primării, inspectori OPC, politicieni, etc. Profiturile totale din comerţul cu produse importate depăşesc 10 miliarde de euro, în fiecare an. Alea reale, nu cele declarate la Fisc. Şi cum cca 10-15 la sută revin oamenilor Statului implicaţi în treaba asta, sub formă de şpagă, intuiţi şi Dvs cam cât de “deranjaţi” sunt birocraţii şi politicienii că 20 de milioane de români se hrănesc şi se îmbracă, asemeni boschetarilor, de la groapa de deşeuri. Şi că agricultura şi industria românească sunt la pământ...
  Vinovaţi nu sunt doar funcţionarii corupţi şi patronii mafioţi. Ci în primul rând noi, consumatorii! Care, din neştiinţă sau nepăsare sinucigaşă ne batem ca chiorii pe “promoţii la produse un picuţ defecte”, ne considerăm norocoşi faţă de alţii când ni se schimbă un produs defect sau un aliment expirat, deşi ar trebui să-i dăm în judecată. Şi nu în ultimul rând, în loc să dăm jos cu mafiile astea politico-economice, ne înghesuim la vot să-l alegem pe ăla care ne dă mai mulţi mici... Exact ca nişte boschetari!
  În Occident treaba asta cu vândutul de deşeuri nu ţine, deoarece consumatorul european îşi cunosc drepturile. Şi, fie pentru că îi pasă de sănătatea lui, fie pentru că aşa poate face un ban din despăgubiri, dacă e victima unei tranzacţii cu produse interzise nu ezită nicio secundă să-l dea în judecată pe vinovat şi  să solicite daune de sute de mii de euro. 
  Occidentalul învaţă, se informează! Şi ştie care sunt caracteristicile unui produs care-i pun sănătatea în pericol! La noi, 98 de femei dintr-o sută 100 habar nu au, de exemplu, că produsele cosmetice conţin peste 150 de substanţe chimice dăunătoare sănătăţii, din care unele (ftalaţii şi bifenolii) sunt cancerigene. Şi că e suficient ca în compoziţia produsului, fabricantul să fi adaogat din greşeală cu un singur procent mai multă substanţă dintre cele periculoase decât prevăd normele, ca să te alegi cu un ten distrus!...  Sursa de informare a românului, dacă e trecut de 40 de ani, e televiziunea, iar dacă are mai puţin, în mod clar e internetul! Adică sursele de informare cu cea mai mică credibulitate, conform studiilor independente. Greu de dobândit o educaţie de consumator din aceste surse. În schimb, la şcoală cursurile de educaţie a elevilor pe tema protecţiei consumatorului lipsesc cu desăvârşire.

Mihai Coviţă



Comentarii


Nu exista comentarii

Lasa un comentariu

Lasa un comentariu
Nume:
Email:
Comentariu:
 

O dilemă istorică...
Reputatul semantolog, Răzvan Drăgoi, ne lămureşte irefutabil de ce un crocodil e întotdeauna de preferat unei femei!

citeste mai mult

NEWSLETTER


Adresa de email
RSS